Să traversez zone pitorești aproape neatinse de om, să mă bucur de un răsărit de soare înconjurat doar de natură, să pedalez din greu către vârful muntelui, după care să observ atent drumul pe care ușor-ușor am urcat. Liniște, apropiere de natură, mister și magie. Asta am căutat atunci când am pornit la drum cu bicicleta în sălbăticia Buzăului de nord. Și știi ceva? Am găsit mult mai mult de atât...
Am pregătit de fapt tura pe care o voi face cu un jurnalist britanic de la The Guardian, peste numai o săptămână. Am mers cu mașina personală până in comuna Berca, după numai o oră de mers din Ploiești. Și nu am uitat să iau bicicleta, evident. Am lăsat mașina într-o parcare în Berca, mi-am montat bagajul, inclusiv scule pentru asistență tehnică la nevoie, cort, sac de dormit și izopren. Spray-ul cu piper anti-urs l-am uitat acasă, poate totuși am noroc și nu ne vom întâlni. La ora 11 fix am urcat pe Bisisica, nărăvașa pe două roți, și am pornit la drum.
M-a încercat același puternic sentiment atunci când plec singur în expediții cicliste: eliberare totală! Mă și văd pedalând cu zâmbetul pe buze și dând „bună ziua” în stânga și în dreapta localnicilor care se minunează la vederea unui turist „nebun”. Dau de un asfalt foarte bun și încep să urc ușor până la complexul mănăstirii Rătești. Acolo mi-a plăcut foarte mult liceul teologic, cochet cocoțat pe vârf de deal.
Mai departe continuu, însă pe drum de țară, deși harta mea îmi arăta altceva. Asta e și partea frumoasă atunci când fac ture de explorare: pot fi mereu surprins. Nu m-a deranjat însă defel, mai cu seamă că dau curând de un cireș la margine de drum, care mă invită să mă prea-fericesc cu fructele lui. Bun, ăsta e un început promițător! Încep să urc mai departe pe valea Bălănesei, către Bozioru. Apar dealurile înierbate și mai târziu munții împăduriți. E genul de peisaj care te fură, ajung să merg în neștire, parcă alimentat de imagini, nicidecum de apă sau de vreo bucată de ciocolată. Mă opresc la un moment dat la o casă pentru ceva informații, sunt foarte bine primit de către o bunicuță și chiar îmbiat să încerc țuica făcută în familie. O țuică de prună nebună, ce-a mers strună! Mi se spune că familia are curte mare, plină cu pruni, nuci și meri. Sunt mândri că în curând vor avea apă curentă și sunt invitat să mai vin cand s-or coace nucile, să ajut la scuturat pomii. Mi-a plăcut să stau de vorbă cu oameni simpli și primitori. La oraș chestia asta s-a pierdut demult.
Și merg mai departe, avid să văd mai multe, să simt mai multe. Mă minunez când observ la margine de drum „trovanții”, niște pietre mari și rotunjite de gresie, despre care localnicii spun că „prind viață”, „cresc” și se desprind din stânca-mamă. Am mângâiat cuminte trovanții și, odată ajuns în Bozioru, fac stânga spre satul Fișici. Întâlnesc o casă minunată, tipic muntenească, ce însă este părăsită. Mai merg un pic și apoi dau nas în nas, complet uimit, cu o căprioară. Probabil că și ea este surprinsă și o zbughește rapid după o culme, permițându-mi totuși să îi admir inegalabila grație. Ajung în Găvănele și de aici fie mă întorc, fie tai pădurea și ajung iar la drumul principal. Localnicii se contrazic între ei, ba că e noroi și că nu merge de bicicletă, ba că nu e chiar așa de rău. În fine, îmi iau inima în dinți și mă afund în pădure. Și ce pădure! Deasă, întunecată, pustie și foarte tăcută. Nu aveam cum să nu simt un mic disconfort mergând singur-singurel prin așa grozăvie ca-n povești. Nimeresc niște pante imposibile și împing din greu la bicicletă, boscorodindu-i pe toți ăia care mi-au zis să merg pe aici. Atât mi-ar mai trebui să și rătăcesc drumul! Ei bine nu l-am rătăcit, nu m-am întâlnit (din fericire) cu nici o jivină, ba mai mult, drept consolare, primesc din partea pădurii magice niște fragi proaspeți. Îi mulțumesc și încep să cobor lin pe drum de căruță. Dau de case și mă liniștesc. Mă latră câinii dar mă bucur nevoie mare, e bine sa te știi în siguranță. Pădurea e o ființă ciudată, mă atrage prin a ei puritate, însă mereu simt un respect vecin cu o ușoară teamă atunci când merg printre arborii bătrâni și sălbatici. Întâlnesc o tanti ce are grijă de niște curcani, pe uliță, îi zic că are curcan frumos, iar ea îmi răspunde că nici vorbă, abia la toamnă va fi gras, după ce-l va îndopa cu miez de nucă. Dau ziua bună și îmi văd de drum. La un moment dat trec o albie de pârâu și mare-mi este uimirea când... încep să mă afund. Pur și simplu, sunt ca pe nisipuri mișcătoare, numai că nisipul acesta e umed. Cum dau să mă mișc, cum mă afund mai rău. Norocul meu că Bisisica stă pe pământ mai solid. Mă sprijin pe ea și ies cu greu din albia pârâului cel înșelător. Și iată cum m-a salvat propria-mi bicicletă!
Ajung la drumul mare, răsuflu adânc și mă mai liniștesc. În câteva ore am trăit cât pentru o săptămână. Merg cuminte pe asflat și mă relaxez cu peisajul care nu se lasă în a uimi. Într-un sat opresc să iau ceva apă proaspătă de fântână și apoi încep urcușul ăl mai greu. Pe alocuri împing la Bisisica pentru că mai obosește și ea. E dificil însă știu că nu mai am mult și ajung în varf de munte, după care mă așteaptă numai coborâre pe drum bun de pamânt. Întâlnesc șiruri de văcuțe care se întorc de la păscut și coboară domol către case. Mai râd un pic cu ciobanii, sau mai bine zis, ei râd de mine văzând cum împing supus „bivolul pe două roți”. Îmi place umorul lor simplu și original. Mai urc două-trei serpentine și gata! Ajung în vârf! Pe la 1000 m altitudine, după calculele mele. Aici îmi trag răsuflarea, și mă las purtat spre unde m-o duce drumul. Este deja seară și decid să înnoptez lângă lacul Mocearu. Trec pentru prima dată în viață printr-o pădure de mesteceni (chiar am întrebat o fată de la drum ce fel de copaci sunt aceia) și ajung la Mocearu întâmpinat de o liniște divină. Asamblez rapid cortul și aprind cu greu focul, dat fiind ca toate lemnele uscate din zonă sunt umede. Țânțarii sunt alungați de fum, iar eu mă las mângaiat de căldura binefăcătoare în toi de noapte. Mi se oferă o priveliște unică, admirând eclipsa de lună deaspura luciului de apă. Adorm foarte mulțumit de ceea ce am trăit în prima zi a excursiei, acompaniat de coruri neobosite de „oac-oac”-uri de broaște și de „cri-cri”-uri de greieri.
A doua zi, trezirea la 6 fix! Este acel sentiment de „morning glory” pe care, am observat eu, nu mulți îl au. Adică deși dorm puțin și am o zi precedentă plină de efort fizic, mă trezesc bine-mersi, fresh și gata de noi aventuri. Merg sa admir marginea de lac scăldată în razele soarelui, descopăr o puzderie de mini-broscuțe proaspăt eclozate, culeg un peștișor de la margine de lac, după care îl eliberez, evident și la ora 8 sunt deja călare pe șa. Ajung în scurtă vreme la un releu tv care imi oferă o panoramă grandioasă asupra întregii văi a Slănicului. Cobor pe porțiuni foarte abrupte, dar cu atenție nu pățesc nimic. Dau iar de asfalt și, cum este tot vale, merg voios nevoie mare. Fac un mic ocol până spre lacul Meledic, un lac dulce așezat pe un munte de sare. Acolo unde e sare, nimic nu crește, așa că am parte de un peisaj unic, văd râpe adânci și aproape sterpe. Aflu că în zonă există cea mai mare peșteră de sare din Europa, și a doua ca mărime din lume. Mai îmi spune cineva că există chiar și un pârâu sărat de unde sătenii își iau saramura pentru murături. Brusc mi se face poftă de gogonele murate 100% natural. Sunt invitat să revin în septembrie, pentru a-mi satisface pofta. Abia aștept!
Mai departe cobor și iar urc dealuri. Întâlnesc pe drum vișine aproape coapte și mă alimentez corespunzător. Resimt serios efortul din prima zi așa că mă mișc ceva mai greu. Mare-mi este uimirea când ajung pe un drum asflatat impecabil, care coboară sinuos printre dealuri și mă poartă către vulcanii noroioși. Admir Pâclele de la Beciu, așezate într-o mare de verdeață, apoi Pâclele Mici și cele Mari. Pe parcurs descopăr noi vulcani noroioși, semn că zona este foarte activă și în continuă metamorfoză: anul ăsta apare un nou con de vulcan, care la anul se „usucă”, iar procesul se repetă la nesfârșit.
Ajung în final la mașină, istovit, murdar, dar cu sufletul vioi și vesel pentru ceea ce am trăit în două zile de vis.
Câtă minunație se găsește pe pământurile noastre, nici nu ai crede! Este nevoie de doar puțină atenție și voință ale noastre. În două zile, iată, am făcut o excursie care m-a costat doar banii de drum și de sandvișuri. M-am apropiat de natură ca niciodată și am avut șansa de a vedea câte o minune la fiecare cinci minute. Am cunoscut oameni foarte deschiși și primitori (deși le păream un ciudat, poate), am zâmbit și, mai ales, m-am păstrat tânăr cu încă două zile.
multumesc pentru povestire...esti un mare norocos!
ReplyDelete